Descoperirea lui Costel

Iul 28, 2014 by

Copil Sfesnic 1Peste satul, frământat de atâtea griji, amurgul îşi dezbrăca alene mantia catifelată. Costică număra cele câteva ore câte mai rămăseseră până aproape de miezul nopţii când, împreună cu bunica şi bunicul, vor merge la biserică la slujba Învierii. În seara asta el se culcă ceva mai devreme, dar somnul nu-l prindea şi pace – gândul îi zbură spre un prieten de copilărie, Paratrăsnet, cum îi zic elevii la şcoală lui Vasile Bobârnac, celui mai înalt coleg din clasă. Mai deunăzi maică-sa, care lucrează de mulţi ani în Grecia, venise acasă, special înainte de sărbători, ca să-şi ia odrasla la Athena, să vadă şi băiatul ei cum sărbătoresc grecii Paştele. „Ce noroc are Vasile de aşa o mamă!” , se gândi în sinea sa Costică şi un oftat adânc îi împovără trupul.

Apoi gândurile îl purtară imaginar spre alte meleaguri. Costică îşi luă de seamă că are şi el pe undeva părinţi. Tata părăsise satul când fiu-său nici nu se născuse – dispăru fără urmă în nemărginita Rusie. Până azi cei de acasă nu ştiu nimic de el. Cam la doi ani plecase şi mama în Italia. Pe atunci el era prea mic – n-o mai ţine minte. Bunica zice că la început mama le mai trimitea câte un ban, ori telefona din când în când, dar de la o vreme parcă a înghiţit-o pământul. Băiatul mai în toată ziua o vede pe bunica în faţa icoanei din casa cea mare, şoptind în tihnă rugăciuni, după care îşi şterge pe ascuns ochii înlăcrimaţi cu colţul năframei…

Furat de gânduri, Costică se trezi deodată parcă stând în faţa casei, iar în mijlocul ogrăzii lor, pe oglinda unui bulhac cu apă curată ca cerul, plutea o lebădă albă, scânteietoare. Băiatul îi întinse braţele şi pasărea se apropie de el. Câteva clipe lebăda îl privi curioasă, apoi, fâlfâind repetat din aripi, se mistui în văzduhul străveziu… „Măi băiete, auzi el parcă dintr-o fundătură vocea domoală a bunicăi, scurtează somnul că întârziem la sfânta slujbă!…”

Nepotul sări repede din aşternut, îşi stropi faţa cu apă rece, rosti încet rugăciunea şi, din câteva mişcări, se îmbrăcă iute ca un ostaş. Bunicul aştepta de acum afară, ţinând grijuliu în mână coşuleţul cu cozonacul şi ouăle roşii ce urmau să le sfinţească în Noaptea Învierii. În drum spre biserică băiatul se alătură cetei gălăgioase de copii care discutau aprig apropierea marelui eveniment. Costică, în fruntea bulucului, intră primul pe poarta bisericii, iar în uşa sfântului lăcaş se opri, îşi făcu de trei ori semnul crucii, zăbovind câteva clipe pe prag. El îşi întoarse privirea şi-i zări în mulţimea agitată pe bunica şi bunicul. „Au îmbătrânit, sărmanii, abia de se mai ţin pe picioare…”, rezumă în sinea sa nepotul şi o amărăciune apăsătoare îi înceţoşă cugetul…

Aproape de sfârşitul slujbei părintele anunţă că trece la sfinţirea bucatelor pentru masa de Paşte. Costică ieşi afară şi se minună de atâta lume câtă făcuse roată în jurul bisericii. Toţi la un loc parcă înjghebaseră o masă comună doldora de cele mai alese bunătăţuri. Băiatul se opri lângă un rug mare în care copiii aruncau câte un lemn peste focul nesăţios. De odată el observă cum în faţa porţilor bisericeşti opri un Jeep luxos din care coborî un domn şi o doamnă bine îmbrăcaţi. Pe banca din spate a maşinii şedea un băieţandru vesel cam de seama sa care deschise geamul şi, gesticulând, le explica ceva părinţilor. „Iată un băiat fericit! Ce părinţi are!”. Costică se întristă şi mai tare, iar un fel de invidie îi sfredelea inima. Necazul din suflet îi împăienjeni ochii cu lacrimi durute… Prin perdeaua colorată a păienjenişului din retine el întrezări cum bărbatul scoase din maşină un coş zugrăvit cu câteva lumânări aranjate frumos peste prosopul alb ca neaua şi-l dădu femeii. Apoi deschise portbagajul maşinii şi scoase de acolo un cărucior sclipitor pe care îl fixă chiar lângă portieră în dreptul băiatului, după care bărbatul îşi luă fiul în braţe şi-l aşeză cu grijă în scaunul cu rotile… Descoperirea neaşteptată îl tulbură pe Costică până în măduva oaselor – abia acum înţelese el că în jurul nostru avem semeni mult mai năpăstuiţi ca noi. Ce soartă tristă îi hărăzise viaţa acestui băiat care la prima vedere părea atât de răsfăţat! Costică îşi aminti pe dată de lebăda sclipitoare din visul de aseară şi îşi dădu seama că, de fapt, văzu semnul norocit al destinului său, prin care Dumnezeu îi binecuvânta viitorul…

După rânduiala sfinţirii bucatelor nepotul păşea împăcat spre casă alături de dragii săi bunici. Peste întreaga fire pogora din înalturi Ziua Luminată a Paştelui. Atât de fericit Costică nu s-a simţit niciodată în viaţă!…

Andrei MOROŞANU

Related Posts

Share This

Lasă un răspuns


Get Widget
%d bloggers like this: