Chemarea credinţei

Feb 17, 2015 by admin

După viscolul de aseară ziua de duminică se arătă liniştită. În schimb, jupânul iernii, gerul, îşi făcea de cap: cum scoteai capul afară, te pişca de năsuc, de obrăjori. Lenuţa păşea alături de bunica, săltând picioarele prin zăpada puhavă, şi nici n-a observat cât de repede străbătuse ele cărăruşa din parcul bisericii.

La sfânta slujbă fata a intonat în strană irmoasele înălţătoare, împreună cu alţi cântăreţi, colegi de şcoală, aleşi pe voci în corul bisericesc. La un moment atenţia i-a fost atrasă de un pasaj din predica preotului pe care şcolăriţa o asculta cu luare-aminte. Părintele a vorbit în ultima săptămână a postului de Crăciun despre bunăvoinţa sufletească a omului: „Sufletul cu bunătate e rod al credinţei sincere în Dumnezeu-Tatăl, Dumnezeu-Fiul şi Dumnezeu-Duhul Sfânt…”. Lenuţa cugetă câteva clipe asupra celor auzite din mărturisirea de pe amvon a feţei bisericeşti şi lăsă, după slujbă, să afle de la bunica ce înseamnă „suflet cu bunătate” şi „credinţă sinceră”…

De acum în drum spre casă copila o întrebă pe bunica:

– Părintele a amintit azi despre bunătatea sufletului şi credinţa sinceră. Sufletul meu încă n-are bunătatea asta?

Bătrâna îşi netezi cu blândeţe nepoţica, chibzuind un pic, apoi zise:

– Draga mea, copilul când se naşte, vine pe lume cu sufletul curat. Credinţa se zămisleşte în cuget şi trup odată cu conştiinţa, adică cu perceperea lucrurilor din jur, cu faptele pe care le face. Luminat de Duhul Sfânt primit la Sfântul Botez, omul adună faptele bune conştient din îndemnul Mântuitorului, ceea ce înseamnă că Dumnezeu sălăşluieşte în noi, în sufletul nostru. Acei, care se leapădă de credinţă, nu sunt capabili de lucruri demne, ei îşi dezbracă sufletul de haina luminii dumnezeieşti…

Bunica se opri din mers şi, răsuflând adânc, continuă:

– Am observat cu multă bucurie că tu mergi cu plăcere la biserică, înveţi stăruitor disciplinele de clasa a treia de liceu, precum şi alte lucruri bune, asculţi de cei vârstnici, ba chiar încerci să-i ajuţi pe unii rătăciţi în lumea asta încurcată… Înseamnă că sufletul tău e luminat de credinţa cinstită, adică sinceră în Tatăl nostru Ceresc… Aşa începe gândirea conştientă a omului pe pământ, iar sufletul lui urmează chemarea credinţei prin faptele milostive pe care le face …
Lenuţa o iubeşte pe bunica sa care, până anul trecut a fost profesoară de liceu, a educat multe generaţii de copii. Dar, cum a ieşit la pensie, se ocupă mai mult de cultivarea nepoatei. Copila înţelege şansa destinului său şi se străduieşte să nu iasă din cuvântul scumpei profesoare de acasă. Părinţii fetei muncesc departe, în altă ţară, dar ştiu că mlădiţa lor creşte în lumina bunătăţii sufleteşti pentru că are noroc de o bunicuţă atât de milostivă… Cu regret, în jurul nostru sunt şi copii trişti. Lenuţa îşi dă seama de situaţiile în cauză, de aceea îi ajută cu ce poate pe cei din preajmă care au nimerit la ananghie…

Pe drumul spre casă vântul năprasnic bătea drept în faţă, înteţindu-şi avan suflarea. Lenuţa scoase mănuşile şi îşi băgă pumnişorii în mânecile cojocelului bunicăi. Deodată, preocuparea fetei fusese sustrasă de un bulgăraş, pare-se, colorat, picat dintr-un copac în zăpada puhavă chiar lângă cărăruia pe care se oprise ea cu bunica. Curioasă, copila alergă repede la gaura spartă în plapuma sclipitoare. Mare i-a fost mirarea când scormoni din zăpadă un cocoloş cu pene albăstrii-gălbioare.

– Vai, bunicuţo, o păsărică atât de frumoasă!.. A murit, sărmănica…
– E un piţigoi, observă bătrâna. A îngheţat, pe semne… Vezi că s-au îndârjit gerul cu vântul de-a valma…
– Să-l luăm în casă! propuse nepoţica şi dosi cocoloşul în sân. Am să-l duc la liceu, băieţii noştri au să-l împăieze pentru „Colţul naturalistului”… Avem acolo o vulpe împăiată, o bufniţă, un cocostârc…
Bunica nu răspunse nimic.

Acasă Lenuţa netezi uşurel păsărica şi o lăsă pe noptieră lângă patul ei din dormitor. Fata îşi spălă mâinile că bunica de acum pregătea prânzul. Când colo, ce aud ele? Un piruit duios răzbea liniştea casei. Lenuţa alergă repede în dormitor şi – mare minune: păsăruica se trezi din amorţire şi acum asalta geamurile ferestrei, ciripind speriată. Fata prinse repede cocoloşul cu aripioare şi-l arătă bunicăi. Aceasta o sfătui să presoare pe-o farfurie o linguriţă de mei şi să-şi hrănească musafirul.

Lenuţa găsi o colivie veche, plasă acolo păsărica şi îi puse o farfurioară cu mâncare. Copila radia de bucurie, minunându-se cum ghemotocul ei ciuguleşte bobuleţii de mei.
– O lăsăm la noi în colivie! hotărî fata nerăbdătoare.

Bunica zâmbi binevoitoare şi explică:
– Cel mai mult păsărica are nevoie de libertate decât de îngrijire în închisoare… Trebuie să-i dăm drumul să zboare la suratele ei care o aşteaptă… Dumnezeu a ajutat-o să supravieţuiască în momentul critic. De aceea El ţi-a trimis spirit de observaţie s-o găseşti aşa îngheţată cum era şi te-a binecuvântat să împlineşti cu sufletul tău generos această faptă bună…

Andrei MOROŞANU