Fata cu visuri de cristal

Feb 17, 2015 by admin

Pe copila asta cu bucle bălaie o vedeam adesea printre enoriaşii unei biserici din capitală. De fiece dată mă uimea smerenia ei în Casa Domnului, dar şi interesul neprefăcut cu care fata asculta predicile îndrumătoare, sfaturile duhovniceşti şi cântările înălţătoare ale corului bisericesc.
Toamna trecută, într-o amiază de după slujba de duminică, făceam cunoştinţă cu Irinuca, copiliţa cu cosiţe blonde, care, deşi firavă la trup, îi surprinde pe mulţi prin alura distinctă în public şi râvna sinceră în ceea ce face. Reflecţia milostivă a spiritului său şi vorba-i cumpătată atestă credinţa ei nestrămutată în valorile sfinte.
N-am stat prea mult de vorbă cu frumoasa adolescentă – ea se grăbea acasă, unde o aştepta bunica bolnavă. Scumpa sa bunică aşa şi rămase ţintuită la pat din ziua când află de tragicul accident al trenului de pasageri de lângă Moscova în care se stinse mama copilei… Irina a suferit tare atunci, când vestea şocantă despre ursita atât de cruntă a fiinţei iubite, unicul ei sprijin, i se aciuă în conştiinţă… Tata părăsise mai demult lumea asta – Irinuţa nu împlinise nici trei anişori – el decedase în Polonia unde muncea ca macaragiu pe un şantier. Fiicei i-a lăsat doar ochii trişti şi surâsu-i îngândurat în pozele îngălbenite de acasă… De la înmormântarea mamei fata nopţi în şir a vlăguit căpătâiul cu lacrimi amare… Abia după vizita la mănăstirea Neamţ din inima Carpaţilor, unde ea, cu mai mulţi colegi din clasa a şaptea, participase la slujbele religioase a simţit o refacere psihologică şi sufletul i se ogoi puţin. În fine, Irina se împăciui cu situaţia sa social-morală, primind-o ca pe o verificare, un fel de încercare spirituală şi trupească, lăsată familiei de Dumnezeu. Fata îşi dă seama că viaţa urmează s-o consimţim aşa cum ne-o aşterne Tatăl nostru Ceresc. Dar să nu uităm să cerem îngăduinţa Domnului spre a ne da înţelepciune ca legităţile vitrege ale existenţei noastre să le prefacem în valori, nu neapărat materiale (vor veni şi astea, la sigur!), ci emotive-sufleteşti. Iar această consfinţire a cugetului său omul o poate întrupa în sentimentele lăuntrice doar prin rugăciune şi credinţă…

Uneori Irina îşi sacrifică bunul simţ, dojenindu-şi colegii care lunecă fără recurs în escapade însoţite de delicte morale şi materiale. Ea le explică semnificaţia divină a credinţei creştine, ce ţine de esenţa purului adevăr. Din speranţe curate fata decupează seminţe de bunăvoinţă, răs-pândindu-le cu grijă în jur. Să vedeţi, câtă uimire revarsă adepţii săi când ea îşi destăinuie emoţiile, percepute în cadrul rugăciunii:
– Dimineaţa, când mă trezesc, şi seara, înainte de culcare, duc mâna la frunte, fac semnul crucii şi rostesc mărturisirea cea de taină. Credeţi-mă, atunci spaţiul trupului meu simte cât de aproape este de mine însuşi Dumnezeu. El stă în faţa mea viu! Eu parcurg în şoaptă sau în gând sfânta rugăciune şi Atotputernicul Pă-rinte mă aude şi îmi insuflă putere de voinţă să păşesc cu încredere în urcuşul vieţii. Niciodată doi oameni nu pot fi atât de aproape unul de celălalt, precum omul cu Dumnezeu! Clipele acestea îmi învăluie firea cu o senzaţie de nedescris!..

Copila poartă în convingerile sale un vis tainic, un crez al destinului – vrea să devină medic, să aline suferinţa trupească a celor din preajmă. Ea întrezăreşte clar făgaşul riguros ce trebuie să-l urmeze pentru a-şi împlini dorinţa. Dar deocamdată îşi compătimeşte semenii, înstrăinaţi de frumuseţile ce ne înconjoară. Prin cugetu-i absolut, fata se străduieşte să-i ajute pe semenii, ademeniţi de gheena desfrâului, de viaţa zburdalnică amorală şi batjocura faţă de învăţăturile creştine. Dezbinaţi de adevărul nepărtinitor, aceştia nu intuiesc scopul raţional al existenţei în lumea as-ta . Pentru ei e o povară să pătrundă adâncul unei rugăciuni, ori să tălmăcească pasaje din Evanghelie. Irina înţelege prea bine că „eroii” decăzuţi nu se gândesc la Hristos şi, în fine, la ceea ce se va alege din isprăvile lor. Dar vremea buimacă trece şi, la apusul anilor sau când vor da în bară, infamii pleoştiţi vor călca pragul lăcaşului sfânt, ducându-şi în cârcă sarcina enormă de nelegiuiri, pentru care vor cerşi mila Mântuitorului…

Acum mai bine de o lună, pe aleea Independenţei din cartierul Botanica, la intersecţia de lângă Sfânta Cruce îmi surprinse atenţia o fetişcană îmbrăcată modest, cu o lumânare şi câteva floricele în mână. Era Irina. La apusul scurtei zile de iarnă soarele pica din cer senin pe vatra de jăratic, iar copila păşea grăbită spre biserică, la slujba de vecernie. Dânsa mă recunoscu şi-mi dădu bineţe… În clipa aceea m-a impresionat îndeosebi expresia emotivă a ochilor fetei, trădată de aspiraţiile ei neclintite, înţesate cu visuri cristaline. Am îmărmurit şi încă multă vreme am însoţit-o cu privirea printre siluetele de copaci îngânduraţi, copleşiţi de lumina lină a serii…

Andrei MOROŞANU