Cum am ajuns la credinţă?

Feb 17, 2015 by admin

Dacă avem în vedere că Domnul Hristos a spus şi cu alte prilejuri că credinţa în El este trebuitoare pentru mântuire – de pildă, în Sfânta Evanghelie de la Ioan, avem cuvântul spus de Domnul Hristos: „De nu veţi crede Cine sunt, în păcatele voastre veţi muri“ (Ioan 8, 24) şi Sfântul Apostol Pavel, în Epistola către Evrei, spune: “Fără credinţă nu este cu putinţă să fim plăcuţi lui Dumnezeu” (Evrei 11, 6) – ne dăm seama de importanţa pe care o are credinţa. De altfel, Domnul Hristos a şi spus: “Credeţi în Mine şi credeţi în Evanghelie” (Ioan 14, 1). Noi avem credinţă în Dumnezeu, avem credinţă în Mântuitorul, avem credinţă în Evanghelie, avem credinţă în tot ce propovăduieşte Biserica în baza Evangheliei de la început.

Cum am ajuns la această credinţă? Poate fiecare dintre noi avem alt răspuns decât ceilalţi din jurul nostru la întrebarea cum am ajuns la credinţă. Dar cei mai mulţi dintre credincioşi se pomenesc în lumea aceasta, în condiţiile noastre cu credinţa în Dumnezeu. Anume, ne-am trezit într-un mediu, cel puţin cei care suntem mai în vârstă, impregnat de credinţa în Dumnezeu. Ne-am trezit într-o practică a credinţei. Am învăţat să ne rugăm, am învăţat să mergem la biserică, ne-am pomenit cu rugăciune înainte de a şti ce spunem.

De pildă, eu nu-mi aduc aminte când am învăţat “Tatăl nostru” şi “Îngeraşul”. M-am trezit cu ele. M-am trezit aşa cum m-am trezit cu limba, nu-mi aduc aminte când am învăţat să vorbesc. Când am învăţat să vorbesc am învăţat şi rugăciunile “Tatăl nostru” şi “Îngeraşul”. Aşa era contextul existenţei noastre de atunci. Am învăţat rugăciuni al căror cuprins nu-l ştiam şi, totuşi, rugăciunile le spuneam. Nu înţelegeam nici măcar cuvintele din care erau alcătuite rugăciunile. De exemplu, “Uşa milostivirii” pe care am învăţat-o în copilărie şi pe care o ziceam fără să o înţeleg. Nu ştiam ce e “neam creştinesc”, nu ştiam ce e “mântuire” – “să ne mântuim prin tine din nevoi”, nu ştiam ce e “să nu pierim” – “cei ce nădăjduim întru tine”, nu ştiam ce înseamnă “binecuvântată”, nu ştiam ce înseamnă “Născătoare de Dumnezeu” şi, totuşi, spuneam rugăciunea. Deci, rugăciunea a anticipat credinţa, a susţinut credinţa în baza practicii de a mă ruga. Şi nu numai cu mine s-a întâmplat aşa, ci şi cu cei din jurul meu din vremea aceea.

Credinţa am învăţat-o de la Biserică. Am învăţat-o din practica credinţei. Deci, nu am învăţat-o prin studiu. Bineînţeles că după aceea am ajuns şi la studiu în legătură cu credinţa, dar, până am ajuns la studiu, eram angajat în cele ale credinţei. Studiile au venit doar să lumineze practica, să motiveze, să susţină practica şi în alt fel, adică şi prin studiu.
Există un simţ interior pentru cele bune şi există o întemeiere a celor bune dintr-un simţ interior.

Arhim. Teofil PĂRĂIAN