Recuperarea sărbătorilor

Sep 17, 2011 by admin

Tăvălugul sovietic ne-a închis altarele. Cei care i s-au opus au fost pedepsiţi crunt. Dar, mărturisindu-şi credinţa, ei s-au învrednicit de cununi muceniceşti şi s-au arătat a fi urmaşi destoinici ai strămoşilor.

Acum, când locaşele sfinte se ridică din ruine, trebuie să avem grijă de înălţarea edificiului credinţei din sufletele noastre. Să mergem la sfânta biserică. În special, de sărbători.

Dar ce se întâmplă? Din fericire unele dintre Praznicele Împărăteşti – Învierea Domnului, Duminica Mare, Floriile – cad în zile de duminică. Astfel, nici un regim, oricât de tare ar fi vrut, nu s-a putut atinge de ele.

Ce ne facem însă cu celelalte Praznice Împărăteşti, care cad în zile lucrătoare? E adevărat că Crăciunul (Naşterea Domnului; 7 ianuarie) e declarat zi de sărbătoare. Dar cum rămâne cu Ispasul (Înălţarea Domnului), care cade totdeauna joia, la patruzeci de zile după Înviere, Schimbarea la Faţă (19 august), Botezul Domnului (19 ianuarie), Întâmpinarea Domnului (15 februarie), Înălţarea Sfintei Cruci (27 septembrie), Bună-Vestirea (7 aprilie), Naşterea Maicii Domnului (Sf. Marie Mică; 21 septembrie), Adormirea Maicii Domnului (Sf. Marie Mare; 28 august) şi Intrarea Maicii Domnului în Biserică (Vovidenia; 4 decembrie)?

Oare se cuvine să avem mai puţină cinste şi evlavie pentru ele? De ce nu le-am sărbători împreună, mic şi mare, cum se face în alte ţări ortodoxe? De ce în ziua prohodului Maicii Domnului (27 august) ne veselim în loc să fim cerniţi la faţă?

Desigur, sărbătorile ni s-au luat odată cu credinţa. Recuperându-ne credinţa, suntem obligaţi să ne recuperăm şi sărbătorile. Dacă nu azi – mâine. Dacă nu peste 20 de ani de la ieşirea din U.R.S.S. – peste 40, când voi, cititorii de azi ai „Scării spre cer”, vă veţi spune cuvântul.

Leo BORDEIANU