Gorunii Domnului

Dec 9, 2013 by admin

Cele câteva zile din vacanţa de toamnă Ştefănel se gândi să le petreacă la bunicul Spiridon. Bătrânul o viaţă a fost pădurar şi acum tot în codru îşi veghează nopţile. Mai înainte, el cu bunica trăgeau des la vatră, veneau la biserică, la neamuri, şi opreau căruţa lor mică chiar în poarta casei lui Ştefănel. Băiatul le ieşea bucuros în cale, nevoie mare, deshăma calul şi-l lega la crăcana nucului. Dar, de când a murit bunica, calul a uitat drumul satului…

Mama se împăcă cu voia băiatului şi îi pregăti din timp hainele, ceva din merinde: un clit de plăcinte cu brânză şi mărar, un borcănaş de miere. Albinele lor au fost cândva ale bunicului, dar într-o primăvară bătrânul descărcă stupii în ogradă, zicându-i lui tata: „Fă-ţi, Coliţă, prisaca ta că, de când s-a trecut mamă-ta, şi pe mine mă cam lasă puterile…”.

Ştefănel cunoaşte bine cărarea aceasta şerpuită printre colinele, străjuite de nuci şi stejari, cu brazi semeţi pe culmile ţuguiate ce-ţi aţin calea până la cantonul din huceagul pădurii. Anii trecuţi, el cu fratele mai mare Vasilică îşi vizitau des bunicii, îndeosebi, vara. Băiatul ştia că are de mers pe jos aproape o oră, aşa că îşi aburcă rucsacul pe umăr şi purcese la drum mai diminecioară.

Ce frumoasă e pădurea în puterea toamnei! Aerul străveziu înţeapă nările cu tărie de parfum de nuc şi răşină. Ici-colo, printre rariştile coroanelor arămii-gălbejite, se întrezăresc petice de ogoare lucrate, ori vii ruginii aproape pleşuve. Vara, prin frunzişul des al ramurilor crude, mai că nu vezi orizontul… Tot descoperind farmecele toamnei, Ştefănel zări, în sfârşit, creasta cu pinii viguroşi, năpădiţi până în brâu de tufari de toată mâna: măceşi, zmeură sălbatică, un fel de poama-câinelui cu ciucuri răscopţi de boabe negre. La orizont, în zarea de o rară frumuseţe, el recunoscu gorunii mândri cu coamele lor acum verzui-stacojii. Acolo-i gospodăria lui bunicu! Bătrânul pădurar simţi de departe că cineva îi calcă stăpânirea – câinii băteau năprasnic, aşa că ieşi la drum cu calul, înhămat la rădvanul lui vechi, scârţâitor…

Moş Spiridon se bucură de vizita nepotului:

– Băiete, bine că ai venit, mâine vom merge să împletim mai de nădejde gardul cela viu din jurul florăriei cu trandafiri de la Sfânta Cruce… vezi?! unde-s gorunii sus… Zăpăciţii de mistreţi şi-au făcut de cap, râmând şi bătătorind cărări peste tot acolo…

Ştefănel ştie din istorisirile bunicului legenda Sfintei Cruci. Pădurarul-martor ţine bine minte că pe acea colină abruptă din coasta Nistrului creşteau, pare-se nu demult, patru falnici goruni, atât de înalţi de se părea că sprijină cerul, nu alta. Sub poalele lor, la ceasul de restrişte, s-au purtat lupte grele pentru ţară, pentru libertatea noastră. Pe acel petic de pământ, stropit cu sânge, au căzut cu moarte de erou bravi fii ai neamului… În serile de vară, bunicul adesea apuca vorbă cum, pe vreme de furtună, peste semeţii copaci parcă se rupea cerul şi cruci zimţate de foc se dezlipeau de nori, descărcându-şi furia în fruntea dealului. Într-o primăvară, pe o vijelie cumplită, un fulger năprasnic lovi fără cruţare în tulpina unui gorun, secerându-l pe jumătate… Din cei patru fraţi doar trei copaci rămaseră teferi…

Şi iată, într-o noapte, bătrânul visă cum din înălţimile sfinte pogora peste pădure o mulţime de îngeri în straie dalbe, planând în cercuri line deasupra tulpinii frânte. Solii cerului încercară în repetate rânduri să se aşeze pe vârful ţepos din aşchii răşluite, dar aşa şi n-au reuşit, după care se mistuiră repede în văzduhul limpede… Mai apoi bunicului îi veni ideea să răzuiască frumos tulpina nefericită ca s-o prefacă într-o cruce albă, monumentală. Aşa şi făcu. La opera, zămislită de gându-i nobil, pădurarul a muncit aproape o vară, iar când termină lucrul, un val de afecţiune senină şi mulţumire îi umplură sufletul. Tot aici, în poieniţă, el sădi ronduri de trandafiri. Cineva din trecători observă că moş Spiridon înjghebase pe pământ un colţ de rai. Pe urmă bunicul merse la biserică şi se destăinui preotului că vrea să-şi sfinţească lucrarea… De atunci se înalţă aici, luminoasă pe orice timp, Sfânta Cruce, străjuită de fraţii săi goruni. Colţul de rai le aminteşte călătorilor care ajung la acest hotar de ţară despre ursita gorunilor, străjeri-feciori ai Domnului, crescuţi aici din mila Sa…

– Bunicule, învăţătoa-rea ne povestea la şcoală că undeva printre copacii aceştia mari, de cu primăvară până toamna târziu, apare chipul Sfintei Fecioare cu Pruncul în braţe!.. Ai văzut-o cumva şi matale?!…

– Aşa este, băiete! Am să-ţi arăt şi ţie înfăţi-şarea Maicii Domnului, ticluită sus din bucăţele de cer, îngemănate cu ramurile celor doi goruni – de-a dreapta şi stânga Sfintei Cruci … Mergem chiar acum!…

Ei lăsară rădvanul sub brazii de lângă casă şi porniră uşurel pe potecuţă în dealul cu arborii enormi. Aceştia păreau oarecum trişti, plecându-şi în pace frunţile gălbejite ale coroanelor făloase. Urcând atent în pieptul dealului, bunelul se îndreptă deodată brusc de şale şi, trăgându-şi sufletul, duse mâna streaşină la ochi:

– Priveşte cum se împreunează coroanele deasupra Crucii! Observi golurile celea ca nişte zigzaguri pe fondul cerului?… Parcă un zugrav tainic urzeşte din crengi şi frunze chipul Sfintei Născătoare cu Pruncul în braţe… Bunicul spuse astea şi duse trei degete strânse la un loc la frunte, îngăimând ceva abia desluşit.

Ştefănel rămase uluit de descoperirea atât de simplă a conturului sfintei imagini şi, privind la buzele tremurânde ale bunicului, se lăsă în genunchi pe iarba mătăsoasă. Îşi făcu liniştit semnul crucii şi rosti tul-burat rugăciunea de legământ a creştinilor, „Tatăl nostru”. După ce încheie, băieţelul rămase înmărmurit mai multe clipe, minunându-se în taină de semnele divine ce ni le trimite din înalturi Bunul Dumnezeu întru pocăinţa noastră…

Andrei MOROŞANU