Dorul de mântuire

Iul 28, 2014 by admin

Abia spre amiază ceaţa posomorâtă îşi destrămă urzeala. Peste întreaga fire se rostogoli din înalturi mândrul soare. Surprinse de atâta strălucire, Anişoara cu alte colege de clasă, ţopăiau vesele, după lecţii, pe potecuţa ce cobora spre Nistru. „Vai, fetelor, ce frumos a înverzit lunca noastră!.. ”, exclamă uimită Irinuţa. „Pe colo au răsărit atâtea floricele! ”, observă blonda clasei, Eugenia.

Amuzate la culme de surprizele primăverii, fetele se risipiră pe iarba crudă ca un stol de cocoare – care culegea bucheţele albe-violete de toporaşi zglobii, care veghea cum mişună gâzele abia trezite din amorţire. Irinuţa descoperi în creştetul unei urzici o mărgea roşie cu picăţele negre. Era o buburuză. Fata o puse pe palmă, iar aceasta, desfăcându-şi larg perechile de aripi, se căţără repede în vârful degetului mare. Irinuţa prinse a îngâna: „Buburuză-Ruză, încotro vei zbura, într-acolo m-oi mărita!.. ”. „Ce-i cu tine, te-ai zăpăcit? Din clasa a cincea te gândeşti de acum la măritat!», o probozi Anişoara. «Mama mi-a zis că toate fetele-s cu gândul la măritat… ”, se apără aceasta.

Peste ceva vreme şcolăriţele, întinse pe mătasea verde, sfredeleau cu privirile nesfârşitul cerului, comentând fiecare hârjoana celor câţiva nouraşi de zăpadă de pe bolta sinilie. „Fetelor, sări cu vorba Irinuţa, mâine e sâmbătă, iar poimâine-s Floriile – cele mai potrivite zile de descântec şi tot felul de tocmeli pentru a-ţi afla ursita. Soră-mea mai mare mi-a zis că vom merge împreună la baba Sprâncenoaia, cotoroanţa care stă în cocioaba prăvălită din capătul măhalei Borfaşilor. Cică baborniţa ghiceşte şi ce-ai mâncat ieri!..”. „Aş merge şi eu dar, mai întâi, să-mi cer voie de la mama… ”, se învoi o puştoaică oacheşă. Apoi şi celelate zgâtii, una câte una, îşi ticluiau socotelile cum ar face să ajungă la cheremul vrăjitoarei. Anişoara tăcea, ascultându-le frământările – ea nu are mamă, nici tată. Părinţii ei muriseră, când fiica lor nu împlinise anul, într-un cumplit accident rutier. Autobuzul, cu care călătorea familia, derapase într-o curbă şi se prăbuşi în hău. Anişoara se alese atunci cu o zgârietură ţeapănă sub bărbie. Salvatorii o găsiră, cum era înfăşată în scutece, cuprinsă între braţele mamei. Rana i s-a cicatrizat repede – acum nici nu se observă, numai mama şi tata îşi privesc fata din pozele gălbenite… Era mică de tot când soarta o prinse cu rădăcinile aici, în orăşelul acesta pitoresc, unde azi locuieşte cu bunica…

Acasă Anişoara până seara târziu a tot stat la cumpănă – să-i spună bunicăi, să nu-i spună despre planurile vrăjitoreşti ale colegelor. Într-un târziu ea se hotărî s-o întrebe, totuşi, de ce multe fete se împotmolesc, asemeni gâzelor, în plasele himerice, întinse de tot felul de vicleni. De altfel, colegele o îmbiau şi pe ea să le însoţească…

Bunica o privi îndelung şi, stăpânind o pauză, explică pe îndelete: „Scumpa mea, tot păcatul îşi caută vinovatul… Dar în zilele acestea însemnate creştineşti din ajunul Sfintelor Paşti, ar fi o mare nelegiuire să te închini ispitelor necurate. În afară de Tatăl Ceresc, nimeni nu poate cunoaşte soarta noastră de mâine. Mergi cuminte la biserică şi roagă-te în faţa porţilor Împărăţiei Cerului pentru sufleţelul tău. Poartă-L pe Hristos în inimă şi în gând şi vei birui toate nedumeririle vieţii. Numai mila lui Dumnezeu te va îngrădi de pizmaşi şi vorbele lor deşarte. Iar rostul vieţii să-ţi fie credinţa în cele sfinte şi dorul de mântuire…”.

Andrei MOROŞANU