Pedeapsa

Aug 16, 2014 by admin

Tăticul îi porunci lui Coliţă să aibă grijă de Dumitraş, frăţiorul mai mic, să-i citească istorioarele din viaţa lui Domnului Iisus Hristos din cartea cu poze colorate pe care mămica le-o cumpărase încă astă iarnă. „Nu care cumva să te împingă păcatul să faci vreo poznă!.. S-o ajuţi pe bunica la trebi, s-o asculţi în toate celea!”, încheie părintele dispoziţia. „Am s-o ajut, am să ascult!..”, făgădui băiatul fără tăgadă, iar de colo ochii i se scurgeau pe toloaca din marginea satului, unde băieţi ca dânsul, şi mai mari, de dimineaţă până seara, goneau în vălmăşeală crâncenă o minge roşie, dărăpănată… Ca de obicei, vacanţele de vară Coliţă le petrecea aici, la ţară, în satul de baştină al mamei. Bineînţeles, şi-a făcut şi mulţi prieteni la cataramă… E-he, vacanţa trecută ce năzdrăvănii mai trăsneau! Dar în vara asta – iaca, trebuie să aibă grijă de Dumitraş… „Parcă nu-i şedea bine la grădiniţă!..” – pe băiat îl copleşi o tristeţe apăsătoare.

Imediat ce maşina tatii dispăru în colbul drumului, Coliţă înşfăcă un călcâi de pâine, rupse o harşchină zdravănă de salam şi – tiva! pe portiţă, ţinând tot o fugă până în lăsătura maidanului, la îndârjiţii ştrengari pe care nu-i văzuse de aproape un an. Bunica nici nu apucă să-i strige din urmă, că băiatul se făcu nevăzut.

Abia seara târziu Coliţă trase acasă. Ostenit peste seamă, el reuşi cu mari sforţări să-şi spele faţa, picioarele, apoi îmbucă ceva-ceva, după care adormi buştean în pătucul, improvizat din prispa casei. Bunica îl înveli cu un cojoc miţos, conturând cu trei degete împreunate semnul crucii…

A doua zi Coliţă făcu ochi când soarele de-acum se cocoţa bine în creştetul nucului. Dumitraş umbla de colo-colo prin ogradă şi aduna din iarbă umbreluţe stufoase de păpădii. Bunica stropea florile în grădină, dar, de cum îl văzu pe Coliţă în picioare, se apropie de el, dojenindu-l cu milostenie că aseară nici n-a vrut să se aşeze cu toţii la cină. „Azi o să-mi stai acasă că avem de cules zmeură pentru dulceaţă! N-ai uitat ce ţi-a rânduit tata?!.”. Bătrâna dispuse ordinul, apoi îşi îndemnă nepoţii la un ceai aromat cu mentă.

Trecuse două săptămâni de vacanţă în sânul naturii. Băieţii ascultători nu ieşeau din cuvântul bunicii, ba chiar o ajutau la treburile casnice, iar în orele de răgaz citeau cu toţii pasaje din cartea cu poze, luminate de îngerii parcă numai ce pogorâţi din înalturile senine. Alteori lui Coliţă i se făcea dor de ştrengarii de pe toloacă şi el, smerit, cerea învoire să se mai vânture în hărmălaia copiilor de la ţară…

Într-o dimineaţă bunica anunţă cu voce profundă: „Peste o săptămână începe postul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel… Aşa că haideţi zilele acestea să terminăm cârnaţii şi pulpele ce le-aţi adus cu voi…”. „Da pe urmă ce-o să mâncăm!”, se interesă Coliţă şiret. „He-he-e, avem a face atâtea bucate gustoase!”, bunica numără pe degete mâncărurile de post pe care urmau să le prepare împreună din legumele şi fructele ce creşteau în grădină.

Zilele postului de vară se depănau uşor – băieţii degustau cu nespusă plăcere bucatele, izvodite de bunica. Odată, la prânz, pe când preparau ciorba de fasole cu legume, bătrâna îl trimise pe Coliţă să-i aducă din pivniţă o jumătate de cănuţă de borş acru din ulcica de pe poliţă. Băiatul coborî sprinten în răcoarea ispititoare şi, spre marea sa mirare, descoperi lângă ulcica cu borş un gavanos bombat de lut, acoperit cu un capac cernit. Alături găsi o lingură subţire de lemn cu care dibui uşor în pojghiţa de untură de sub capac o coşcogea jumară. Era atât de mirositoare! Îţi lăsa gura apă, nu alta! Coliţă scoase în grabă bucăţica de carne şi o zdrumică între dinţi. Apoi, un pic speriat, înhăţă cănuţa cu borş şi se înfăţişă cuminte la bucătărie …

Dimineaţa Coliţă tot trăgea cu ochiul la zăvorul pivniţei. În fine, potrivind momentul când bunica cu Dumitraş se aplecau pe sub crengile încâlcite, culegând vişine, ştrengarul se strecură iute pe treptele revene, căutând cu ochi lacomi capacul ce dosea în întuneric mirosul acela sublim. Pofticios, Coliţă scăpă în gură o jumară mustoasă, apoi mai înfipse o dată lingura, scotocind alta barosană. Nu zăbavă, el desluşi de afară vocea bunicii: „Coliţă, unde eşti?.. Ajută-mă să duc scăriţa la vişinul cel înalt din fundul grădinii!..”.

Ştrengarul urcă val-vârtej scara pieptişă, savurând sub cerul gurii cum se topeşte bunătatea de cărniţă. Însă, cum ajunse afară, el încremeni pe loc, pironindu-şi ochii bulbucaţi pe faţa împietrită a bunicii. Coliţă simţi că în gât un nod colţuros îi astupă respiraţia. Băiatul prinse a mătăhăi din cap, din mâini, horcăind şi arătând cu degetul spre beregată. „Aracan de mine, puiul bunicii! Ce năpastă e asta?!..”, nu-şi afla locul bătrâna buimăcită. Ea ţipă disperată către vecini, pe care îi rugă de toţi sfinţii s-o ajute să-şi ducă copilul la ambulatoriul din sat…

Medicul extrase din faringele micului pacient un oscior cu capetele zimţate şi i-l arătă bătrânei. Aceasta se îngrozi de-a binelea, dar îi mulţumi din suflet doctorului şi, miloasă, îşi cuprinse cu drag nepotul, pornind amândoi uşurel pe drumul spre casă. Coliţă păşea stânjenit alături fără a scoate o vorbă. Într-un târziu bunica îi mărturisi: „Observasem eu încă dimineaţă că uitase-i să rosteşti rugăciunea zilei de azi, ba te-a împins păcatul să calci cu nesăbuinţă canonul de taină al postului. De aceea Dumnezeu a trimis Îngeraşul să te pedepsească… Pricepi unde ai greşit?!.”.

Cu privirea aţintită în caldarâm, Coliţă dădu afirmativ din cap, consimţindu-şi pe deplin păcatul.

Andrei MOROŞANU