Prietenii

Iul 28, 2014 by admin

– Mâine, copii, vom scrie lucrare de control! anunţă profesoara la finele orei de fizică. Vestea răbufni peste clasă ca un trăsnet în zi senină.

Ilieş, cel mai bun „fizician” dintr-a 7 „A”, se gândi că ar fi bine după program să treacă pe la biblioteca şcolii. Data trecută el descoperise acolo o culegere de probleme de fizică cu explicaţiile şi rezolvările de rigoare. „Mi-ar prinde bine taman acum la repetarea materialului!”, se gândi băiatul şi coti pe cărarea spre bibliotecă.

Deodată calea i-o bară Terinte-Zdrahonul, cel mai voinic şi brutal băiat dintre toţi colegii. „Unde-ai apucat-o, bă Tărtăcuţă!”, urlă acesta, lovindu-l în frunte, mai să-l doboare. „La bibliotecă…”, zise uluit, într-un fel speriat, Ilieş. „Mă jigăritule! Lasă biblioteca şi mergi cu mine la atelierul de muncă… Am să te aburc, vezi că tu taman încapi bine pe ferestruica ceea îngustă de la cerdacul de acolo… să-mi scoţi nişte scule…”. „Nu-nu, cum să merg la furat?.. Cereţi voie de la profesorul nostru…”. „Cum adică, mă înveţi tu pe mine!”, Zdrahonul îi scăpă un pumn în faţă, lăsându-l pe Ilieş tăvălit în cărare. Ceilalţi colegi-martori l-au ajutat să se ridice, însoţindu-l la lavoar să-şi spele nasul însângerat…

La lecţia de fizică de a doua zi copiii, sub privirile profesoarei, improvizau în linişte rezolvările lucrării – care şi cum ştia. Ilieş primul făcu faţă temele şi acum şedea cuminte, aşteptând sunetul la recreaţie. Când colo, o colegă din spate îi puse în mână un bileţel. Era un mesaj chiar de la Terinte, prin care acela îi ordona să-i rezolve problemele. „Pentru tine astea-s un fleac!”, încheie el ordinul. Ilieş îi ticlui răspunsul imediat: „Trebuia să mergi ieri cu mine la bibliotecă şi azi făceai liber lucrarea!..”.

Terinte aşa şi nu izbuti să-şi închege rezolvările. Înciudat, el părăsi în ziua aceea lecţiile. În schimb, după amiază, pe Ilieş îl păscu din nou nenorocul să dea „ bineţe” cu Zdrahonul. De data aceasta Terinte îl lovi de câteva ori cu atâta înverşunare, încât victima se prăbuşi pe caldarâm fără cunoştinţă…

Când Ilieş deschise ochii o văzu alături pe mama plângând şi pe doctorul satului, vorbind despre ceva. Nu zăbavă, în sala de pansament, la ambulatoriul medical, îşi făcu apariţia poliţistul de sector. Ilieş îşi reveni de-a binelea şi se ridică chiar în picioare. Poliţistul îi conduse pe el şi pe mama, îmbarcându-i în maşina de serviciu.

În cancelaria şcolii Ilieş îl găsi pe Terinte cu faţa plânsă, iar lângă director, chiar la masă, şedeau amărâţi părinţii lui. De cum îl văzu pe Ilieş, Terinte se apropie de el şi-l cuprinse ca pe un adevărat prieten: „Ilieş, iartă-mă, nu mi-am dat seama ce fac…”, se rugă acesta cu lacrimi în ochi. „Eu te-am iertat… Dar mai bine vino duminică la biserică să ne cerem iertare de la Dumnezeu…”.

Duminică, după sfânta slujbă, trecătorii miraţi priveau la băieţii care păşeau alături pe uluţa mare a satului, ronţăind bucuroşi dulciuri. La o poartă o bătrânică le ieşi în cale – era bunica lui Terinte. Ea se apropie de nepot, şi-l probozi creştineşte: „De ce ai dat în băiatul ista?!”. Terinte îşi aţinti privirile în pământ, tăcând bosumflat. În locul lui răspunse Ilieş: „Fiecare dă ce are în suflet!.. Dar astăzi sufletele noastre s-au împăcat şi de acum înainte suntem cei mai buni prieteni!”.

Andrei MOROŞANU